Manolios ridică ochii, privi pe părintele Fotis; fața lui i se păru că strălucea ca un fulger în întuneric, topită, străvezie; iar mâinile lui, cum le ridicase spre cer, se clătinau ca niște flăcări.
- Și fiecare om, spuse Manolios vrăjit, poate să salveze lumea întreagă. De multe ori mă gândesc, părinte, și tremur; așadar, avem o atât de mare răspundere? Ce trebuie să facem înainte de a muri? Care este drumul?
Tăcu. Noaptea căzuse de-acum, bătrânele aprinseseră focurile și găteau, copiii se cuibăreau în jurul lor înfometați și așteptau.
Manolios întinse mâna, atinse genunchiul părintelui Fotis, care căzuse pă gânduri și nu vorbea:
- Cum trebuie să iubim pe Dumnezeu, părinte? întrebă el.
- Iubind oamenii, fiul meu.
- Și cum trebuie să iubim oamenii?
- Căznindu-ne să-i ducem pe drumul drept.
- Și care este drumul drept?
- Urcușul.






"Hristos răstignit din nou"
editura Humanitas - 2008