Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus.
Moartă-i lumea sărbezită, peste care, fără față
Fără nori și fără soare, greu atârnă alba ceață.

Șerpuiește-n aer fumul și se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite,ca sicriu lângă sicriu.
În zădar privirea cată negre benghiuri în albeață;
Pân' și umbrele sunt albe pe cea marmură de gheață

Însă iată, ca șiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe șes cobor
Și de spinul chip al iernei, vesel croncănind, s-agață...
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viață!