Când harul mă atinge lin pe față,
Cu sufletul de foc și freamăt plin,
Minunilor cerești eu nu mă- nchin,
Ci pe pămînt cat farmecul- în viață.
Iubirea e doar vis fără de rost -
N-oi fi ferice lîngă draga mea.
Cît despre ea,-n zadar nu mă-ntreba,
Prietene, sî afli cine-a fost!
Ursita-n veci ne despărți, haină.
Cruzimea-i n-am știut cum s-o răpun.
Cînd parcă uit, - cînd vreau să mă răzbun;
În dragoste sînt prins, din rădăcină.
Tîlharul cel îmbătrînit în rele
Nu se căiește încă de omor.
Tot mai pîndește- n drum pe trecător,
Și-i drag cuțitu-nfipt pînă-n plăsele.
Mulțimea se îndreaptă-agale-n mers,
Din leagăn pînă-ajunge-n pragul morții,
Spre-același țel unic, neînțeles,
O jucărie-a patimii și-a sorții.
Spre înălțimi zburam, să-mi amintesc
De-al zilelor trecute lung șirag...
Dar chinul pămîntesc îmi e mai drag;
Pe veci mă leg de tot ce-i pămîntesc...