Apoi alte insule veneau,
Alți brazi întindeau
Unghii subțiri către cer, repetau
Vechi implorări și iar tremurau,
Ca o necontenită vorbire erau.
Numai ci fără încetare tăceau.

Ea, aducând din tundre lapone,
Verzi înghețări în priviri, căinți
De mai aprige zone.
El, netezitor de ape cuminți,
Pescar de moarte jivine,
Purta pe buze depărtări și ruine.

Ape și ore tăceau,
Cei doi nu vorbeau, nici trăiau,
Logodiți rămâneau.
Apele cu cerul comunicau.
Rămăseseră, poate, în copilărie.
Fără să vrea sau poate fără să știe,
Poate că incomunicabilitate
Numeau stupida străinătate.
Până și insulele pe depărtare
Păreau cuvinte născute din mare.