Cât de îndelung printre grâul și vântul
din acele mansarde
mai înalte, mai largi decât cerul,
cât de îndelung v-am părăsit
scrieri ale mele, riscurile mele veștejite.
Cu îngerul și cu himera
cu străvechiul instrument
cu jurnalul și cu drama
pe care o joacă nopțile
în alternanță cu soarele
v-am părăsit acolo sus ca să salvați
de arsurile luminii
acoperișul meu incert
hornurile dezorientate
terasele pe care răpăie înnebunită grindina!
voi, unică umbră în iarnă,
umbră între demonii frigului.
Molii și fluturi dăunători
șoareci și cârtițe coborând în letargie
acolo învățară și acolo se rafinară,
peste voi săgetătorul și capricornul
înclinară lăncile reci
iar vărsătorul își temperă în liniștile sale
în transparențele sale
un an picurând de sânge, pierderea
mea inexplicabilă.

Prin voi cu sublime culori
de proaspete antene și acoperișuri
se ridică în jur noile zile,
deja vreunul se ridică și scutură
mucegaiul și zăpezile din mări;
și dacă la voi urc pe muchii și funii
către prisma care vă cerne
către aurora ce vă găzduiește,
inima mea străpunsă de viitor
nu ia în seamă fulgerele și lanțurile
ce mă împiedică încă la frontiere.


[„Quanto a lungo” în vol. Dietro il paesaggio]
(traducere de Marin Mincu)