Dumnezeule prea sfinte
Cel de toate le privești ;
Adu-ți de mine aminte,
Nu-n veci să mă pedepsești.

Vezi necazurile mele
Că s-au foarte înmulțit,
Dureri, scârbe, nevoi grele,
Cu totul m-au covîrșit.

Vezi a mea dărăpănare
Că sunt aproape ca să per,
Nu mă lăsa[-n] perzare,
Ajutor la tine cer.

Caută din cer jos, la mine
Și-mi vezi focul cel aprins,
ÃŽntoarce-te-acum cu bine,
Că mai cu totul s-au stins.

Eram slobodă grădină
Ver' la cine-ar fi venit,
Cu tot felul de rod plină,
Făr-a fi nimic oprit.

Și-acum am ajuns în stare
Mai de tot să mă sfârșesc,
Plâng, suspin fără-ncetare,
Din zi-n zi mai rău slăbesc.

Până când a ta mânie
Să petrec tot în oftat?
Întoarce-ți a ta urgie
Vezi că m-am dărăpănat.

O tâlhărească pornire
Dodată m-au prididit,
A mea toată moștenire
Foarte rău s-au risipit.

Frică, spaimă, deodată
Peste mine au venit,
Ai mei fii, norod mult, gloată,
Pribegind m-au năpustit.

Toți s-au răspîndit departe
Prea ticăloși ai mei fii,
Sate, și orașe sparte
Au rămas goale, pustii.

ÃŽntoarci-a ta milostivire
Și-m[i] rădică acest nor,
Ai mei fii, a ta zidire
Vezi necazurile lor.

Nu mai poci avea răbdare
A-i vedea înstreinați,
Arat-a ta îndurare,
Ca să-i văd iar adunați.

Pînă cînd să fiu scâîrbită
Și jalnică d-ai mei fii,
Pînă cînd voi fi mâînită,
Suferind ticăloșii?

Nu eram cea răsfățată
Cu tot felul d-adunări,
Eu eram cea desmierdată
În plimbări și desfătări.

Și-acum podoaba mea toată
M-au stins de pre pămâînt,
Nu gîndesc ca vreodată
Ce-am fost iar să zic că sunt

Casele cele frumoase
D-a lor mie prea iubiți fii,
Când să le văd luminoase
Din tunerecu cest pustiu.

Eu mă bucuram odată
D-ai mei fii noaptea umblînd,
Și-acum sunt foarte-ntristată
Noaptea de cîni tot urlînd.

Ale mele uliți toate
Saltă noaptea veselii,
Și-acuma a nu plânge nu poate,
Văzîndu-se că sînt pustii.

Toată ulița-acum plânge
Sîngele ce s-au vărsat,
Nu mai pot înghiți sâînge
Fie chiar și vinovat.

Tineri, bătrîni, prunci, fecioare,
Plâng, suspină, făr' soroc,
Întoarce ceastă durere
Și potolește-acest foc.