Voi uita, într-o zi, și mâinile cu care am scris,
Cu care ți-am mângâiat pielea bronzată și fustele,
Voi uita cărțile în care-am plâns,
Voi uita mările lumii și pustele.

În ochii mei s-au adunat atâtea imagini
Ale unor plecări fără sensuri,
Visând mereu o lume nouă-n care
Gândurile mele orfane
Să devină stele polare.

Cântecul meu se îneacă în sugative și coji,
Tu mă aștepți cu cei mai frumoși sâni,
Iar eu nu mai pot să-mi adun inima mea cea adevărată,
Tocmită servitoare la atâția stăpâni!