În balanța de spumă a prunilor, seara,
nebătută erai, ca o inimă-n rouă.

Cum venea-nverșunându-se taurul: fruntea
izbucnea delirant printre coarnele-i negre,
ca o viespe închisă-ntr-o tobă la nuntă
se rotea împungând o mireasmă, un abur,
tremura în obscura-i, păros-învelită
exultanță a focului lacom de ierburi,
asurzând sub freneticul tropot de astre!

Am visat. Poate-un veac. Am văzut că la moară
libelule se-adapă în lâncede iazuri,
coruptibile zaruri de os auzit-am
nicăieri-pretutindeni sunând; și, deodată,
echilibrul s-a rupt; ca un viscol, din ramuri,
inima ta mă sufla luminos în văzduh...