(în metru safic)

Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze: în cimitirul unde
cîteodată dragostea însorește
albele pietre.

Calm se-ndrumă spre cumpănire totul.
Zi și noapte trag înjugate vremii,
amîndouă cu-nțelepciune-ncearcă
pași deopotrivă.

Se măsoară, se cîntărește rodul
de argilă, visul și umbra verii,
și povara ce-i amintirea pentru
orice făptură.

Dacă din povești adevăr rămîne
că trăim prin imponderabil cei vii,
poate să mai umble cuvînt că trupul
este-o povară?

Greu e numai sufletul, nu țărîna.
Căci cenușa noastră, iubito, poate
fi pe talgere cîntărită cu vreo
cîteva roze.