Să nu-mi topești cu răsuflarea
zăpada oaselor subțiri,
dacă ți-e dor de lumânarea
sângelui meu, să nu respiri.

Taie din soare o felie
în ceaiul lucrurilor vagi,
mănușa de melancolie
a sufletului să mi-o tragi.

Și vei zări sublimul vierme,
poate cuvântul străveziu,
țesându-mi umbra între perne
pururi datornic, mortul viu.