Porumbii mi i-am slobozit
să-ncerce pajiștea cerului,
dar sfâșiați de vânturi
se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei
inima mi-o ngrop subt spuză
să-și țină jăratecul. Pasarea focului
nu-mi mai fâlfâie peste pereți.

Dăinuie veșnic potopul.
Niciodată nu voi ajunge
s-aduc jertfa subt semnul înalt
al curcubeului magic.

Pentru un fagure sterp
mi-am ucis stupii flămânzi.
Cel din urmă dobitoc
cu-nțelepciune s-a prăpădit.
Ochiul său profetic deschis
e singura veste prin neguri.
În mare rămâne muntele Ararat
de –a pururi fund de ape,
tot mai adânc,
tot mai pierdut
fund de ape.