De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!
Surâsul să se stingă pe veștedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!... ș-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaș,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfășurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viața-i sinfonie, amorul - sfânt andante...

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu știu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste și abracadabrante!