Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.