Vremea-și are marginile și zămislirile ei -
sfârcuri de frunză și lujeri, piele și ficat -
prin care trece ritmul,
o bătaie de tobă într-o liniște de junglă,
undeva în copaci țipătul
unei păsări sălbatice sfărâmat de gheare
undeva pisicile mari ce se-mperechează, urlând
de durere ori poate de plăcere,
iar tăcerea-i nesfârșită, ascultând tobele
zi de zi, cu un nou început,
și de zi spaimă, ori poate bucurie,
dar - dincolo de ele - seninul desăvârșit
al cerului
așteptând peste lume încetarea mișcării,
absorbirea ei în cutele propriei mări,
înecarea sa în spațiul unde tot ce a fost
e sunet într-o ureche surdă,
frică într-un vis uitat.