Din iarna sufletului meu pornește
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Și-n iarnă cugetarea-mi viscolește.

În gemete pustii se prelungește
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Și corbi sporesc în cete înmiite...
Și stolul tot mai jalnic croncănește!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
Doar viscolul din gândurile mele
Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

... Iar corbii, presimțindu-și trista pradă,
Spre inima-mi pe jumătate moartă
Își năpustesc sălbatica grămadă...