Ardeau ca niște facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Își înălțau râzând zglobii
obrazul roșu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi brațele de floare
învăpăiată și plăpândă.

Și m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur și pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toți macii mei s-au scuturat
ca niște lacrimi pe parchet.