Furtună de umbre

Ce noapte a fost…
Treceau prin aer în adâncul pădurii
făpturi pe care nici n-aș fi avut
cum să mi le închipui
altfel.

Și vocile lor
se ciocneau când vorbeau…
Și aerul,
în urma lor,
rămânea doar un vaiet.

Și ploua încet, în semn de-ntristare.

Recită-le un poem mi-a șoptit noaptea.

"Iubirea-i" am început să recit
"Iubirea-i… iubirea-i" repetam fără
să mai pot să rostesc următorul vers…
Și totuși acele hidoase făpturi
chiar și numai pentru atât
s-au apropiat de mine, atingându-mă
cu o mare plăcere,
înainte de a-mi spune că și ele știu un vers
recitând de la un capăt la altul al pădurii
"Iubirea-i… Iubirea-i…"
de parcă glasul meu glasul lor ar fi fost.

M-am uitat înspre mine și-aproape că
n-am putut să mă mai recunosc.

Ce făpturi! Schimbându-se-n umbre…
Și umbrele acestea plesneau
cum ar fi plesnit
un trunchi de arbore enorm
rupt în timpul unei furtuni.