Prin vreme, dintr-o alta primavara,
se-ndreapta catre mine-agale-o fata
( ce cunoscuta mi-i si-ndepartata! )
ea-ntinde mana, parc-ar vrea sa-mi ceara
un zambet, dintr-acele fara rost,
si ma priveste-n fata, cu mirare,
si trista, fata asta despre care
fotografii si oameni spun c-am fost.
As vrea s-o iau de mana si sa plang,
dar nu stiu pentru ce nu pot s-o fac -
e-n jurul ei un frmec de copac
abia-nflorit - si-n scoica mea ma strang,
s-adorm, sa nu mai simt ca-i primavara,
intocmai ca si-atuncea cand o fata
( ce cunoscuta mi-i si-ndepartata )
se-ndragostise pentru-ntaia oara.