Nunți nu se fac tot anul,
dar când se fac, nici zeii
nu pot opri elanul
cu care pocânzeii
se-nfruntă cu terfarii
în jocul de-a claxonul
pe tonuri nu prea varii...
Eu, fără lexiconul
lui Lazăr Șeineanu,
n-aș ști ce-s pocânzeii
și, respectiv, terfarii,
cărora înșiși zeii
care trimit aversa
nu le opresc elanul
și, respectiv, claxonul,
când, după slujbă,-n turmă,
pornesc spre locul mesei
unde se-ncinge fiesta...
Ei bine, cei din urmă
sunt rudele miresei
în alb,- și viceversa.
Cât despre albu-acesta
(putând avea, ca luna,
reflexe de ivoriu
sau albăstrii, ca munții
de strajă la fruntarii),
el nu-i întotdeauna
și strict obligatoriu
așa cum e claxonul,
când gros, când mai subțire,
prin care pocânzeii,
adicătelea clanul
legitimului mire,
se-nfruntă cu terfarii
care le țin isonul
ce-ngăure timpanul,-
întărâtați ca zmeii
în tărăboiul nunții
ce n-are loc tot anul.