Dă-n sânge lăurusca pală și cârtița-și face mormântul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țărâna din moșunoaie,
O floarea-soarelui uitată se scutură și își despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, când bate vântul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină!
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o
grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când păsările cântă,
Și iarăși, ca un frate dulce, când da-n apus, mâhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gânduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap
de sfântă.

De-acum, ca peste-un câmp de moarte, o să răsară jalnici
zorii,
Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie ...
- Ce greu trebui să fie somnul sub țărâna din moșunoaie!
Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii ...