Nu cădea tu steaua mea supțire,
Prăpădind mănunchi de raze reci,
Căci acolo'n fund de cimitire,
Inimile nu mai bat în veci.

Luminezi prin stepe și prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea dușilor cocori.

Inălțându-și creștetul de sfântă
Peste culmi și crânguri și tăceri,
Aud iar cum nu știu cine cântă
Despre toate câte-au fost mai ieri.

Toamna asta 'n aur îmbrăcată,
Din acești mesteceni fără chip,
După cei ce am iubit odată
Plânge 'ncet cu frunze pe nisip.

Știu, ah știu! Curând- curând în seară
Și din vina nimănui, mereu,
Subt grilaj de schijă funerară
Trebui- va ca să zac și eu...

Se va stinge flacăra din vatră,
Inima întoarce- se- va' n praf,
Buni prieteni îmi vor pune-o piatră
Și-or rima un vesel epitaf.

Dar privind tristețea și mormântul,
Pentru mine-aș scri, definitiv:
Și-a iubit el țara și pământul,
Cum iubește crâșma un bețiv.