La poarta de mărgean a curții mele,
lung sforăia un armăsar sălbatic;
înfuleca fărașul cu jăratic
și-l călăream pe aripi până-n stele.

Acum i-ascult nechezul leșiatic
și-abia mai simt că-i tremură sub piele
cenușa stearpă-a aripilor grele
din flăcările zborului zănatic.

Dar dacă-n grajd stă gloaba poticnită
și aripile stinse se destramă,
îi arde încă fiece copită,

frânturi de stele-i pâlpâie în coamă.
Și, când și când, în sânge îmi palpită
potcoava ei de aur și aramă.