Nici aburul, nici cântecul, nici planta
Din care ziua suie spre tenebre
Nici oceanele vibrând în verbe
Nici toamna-n mărăcini rupându-și manta,

Nici ceașca-n care primăvara fierbe
Cu pasul scoborând prin frunze pante
Și nici vânatu-nsângerându-mi geanta
Nu-mi vor sluji. Sub frunte zvâcnesc febre.

Mut? Orb? Aieve, mi-ai reda suavă
Tu numai, glasul luminos, unealtă
Vânt pânza vieții desfăcându-mi, navă.

Și, flaut, tu, sau auroră-naltă
Un dulce foc pe ochi. Și o otravă
Pe buze dând eterna zi: cealaltă.