Nobil omul să fie,
Bun, inimos!
Îl deosebește
De toate făpturile
Ce le cunoaștem.
Slavă necunoscutelor
Supreme făpturi,
De-abia presimțite!
Lor să se-asemuie omul;
Pilda lor să se-nvețe
În ele să credem.

Căci fără simțire
Este natura;
Soarele-ncălzește
Răul și binele.
Pe răufăcător
Și pe cel mai bun ins
Îl luminează luna și stelele.
Vânt și puhoaie
Tunet și grindini
Vâjâie-n cale,
Și-n goană
Ele înșfacă
Pe unul sau altul.

La fel norocul
Bâjbâie-n lume.
Ba prinde zulufii
Curați ai băiatului,
Ba creștetul chel
Și plin de păcate.
Tuturor dat ni-e
Să-mplinim crugul
Vieților noastre
După eterne
Legi de granit.
Doar omul poate,
Ce nu-i cu putință:
El deosebește,
Alege și judecă;
Și clipei e-n stare
Să-i deie durată.

El singur poate
Să răsplătească
Bunii și răii.
El vindecă, mântuie;
Ce-i rătăcit, dezbinat,
Strânge-mpreună.
Pe nemuritori
Noi îi cinstim
Parc-ar fi oameni
Și-n mare ar făptui
Ceea ce-n mic făptuiește,
Sau ar dori să-nfăptuiască,
Cel mai bun dintre noi.

Omul să fie
Nobil și bun,
Neobosit să creeze
Ce-i necesar și ce-i drept
El să fie prefigurarea
Acelor făpturi de-abia presimțite.



Traducere Maria Banuș