I

Ni-i viața dublă: somnul își are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit
Viață și moarte. Somnul își are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii și lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi și-n două ființa ne-o despică,
Răstălmăcește timpul și-asemeni c-un trimis
Al veșniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii și a suferinței. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, și ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Și visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli ființe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrățișat de somn,
E-n stare să străbată prin vreme și să-nchege
O viață, în fugarul răstimp al unui ceas.