Nu trec strigând către lucruri să nu mă turbure.
Am pregătită-n ascuns o sorcovă cu care urez lângă fiecare, de bine:
– Să trăiți, să-nfloriți! Și tu râs, și tu plâns, și tu liniște…
Ce oare le face atunci cu totul ciudat să se poarte, nedumerindu-mă?!

Căci sufletul întârziindu-l în toate, să-l potrivesc, mi-l ajunge un foșnet;
încontinuu scutură cineva pentru mine, de roade, o nedreaptă minune:
… ca acum, de pildă, când palmele deopotrivă le punem pe lucruri,
și mâna-ți se ridică de pe ele-nflorită, lucind sidefie,
cu înc-o-amintire suflată…
și-a mea cu greu bate drumul la-ntors, mai lividă, mai slabă, mai împuținată.


(volumul "Poeme" - 1971)