... Și când lumina trece-n mine
toate câte se întâmplă
pe acest drumeag uitat,
mi se cuibăresc la tâmplă
și mă-ntreb curat
mă măsor și îmi pretind –
mai este singurătatea
pentru bucurie zid?
Va fi fost Domnul de rouă
Călător viteaz spre Cozii,
păzitor de focuri sacre
și peste Alutus domn?
Prea-îndurătoare clipă,
Lasă moartea-n voia ei!
Þărmul e încă departe,
pașii îmi sunt încă grei
și nu mă urăsc Irozii.
Trec ducând poeme-n brațe,
ca iubirea lui firească
de din rouă să mă-nalțe...
Iar lumina trece-n mine
și doar tu, Doamne, o vezi!
Limba noastră cea frumoasă,
Prunci, izvoare și livezi...