Când omul a fost izgonit din rai
Florile primit-au dezlegare
Să-l însoțescă toate câte pot
Fără să-și ia o altă înfățișare

Să poată numai ține urma lui
Cât fi-va el străpuns de agonie
Se cade viețuirea fără veac
Să și-o smerească o vremelnicie

Și unde omul noaptea va îndrăzni
Să-și plece capul în liniștire
În zori pe rouă când se va trezi
Să-l copleșească raiul din zidire

Și din sudoarea zbaterii pe loc
Pământul să-l frământe a plămadă
Și să nu-l mustre-atâta nenoroc
Fluturi perechi pe floare să se vadă

Cum vin pe rând și se împărtășesc
Din licărele-acestea de potire
Iscând în flori întocmai ce-au adus;
Puțina sete după nemurire