E fericirea fapt, miez crud și crustă,
Da, n-am trecut frustrați prin jarul humii,
Pe mâini țin mânăstirea cu trei turle,
Doamna cu jad și perle-alungă noaptea.

Cât, ce-am plinit n-a fost spre izbăvire,
Spre porț la Poartă altul, ori spre larmă.
Drept stau în fața juzilor de piatră,
Cuconi sfioși duc cerului o scară.

Dintru-nceput întru sfârșit, din țărmuri
În țărmuri cel hulit cârtiri aude
În rugi cum se prefac pe strânse buze,
În zvelte, lungi lumini, din pumni ca bulgări.

Forjați gesticii lui mai roșie mantă,
Ochilor ei, cât marea lacrimariu.
Îngeri din crucea bolții somn presară.
Cum va sfârși zugravul lucrul, nu știm.