Peste livezi de soi, cu mere Parmen,
degustător virgilian ce sunt!
prin ce scandări latine, din ce Carmen
descinzi în mine, virtual pământ?

Atavic nod să fie? Oare pruncii
sunt gir testamentar de la străbuni?
Pe-un sol interior se-apleacă uncii
solare, să re'nchipuie minuni.

Mă plimb cu mine însumi prin grădine,
vai! putred de bogate. Și mi-e clar:
grădinile acestea-au fost în mine
întâi și-ntâi de toate. Așadar,

ca-n memorări platonice din vremuri
străvremi, le duc iluzia, visând -
acum când, fructo, tu pe ramuri tremuri
și când ideea-mi s-a făcut pământ.

Da! Pomii au vocații, am mai spus-o
cu un prilej la fel de-ncețoșat.
Te proslăvesc, zeiță-n mit, suspuso,
ce legi pe creangă fructul lăudat.

În fructă e ca-n pântecul de mumă
o zămislire sfântă și-un îndemn,
o zămislire, rezumând, din humă
nectar, melasă, vinuri, untdelemn.

Doar spre amurg, când merii, portocalii
și seminția oriacărui pom
se joacă-n aer dulce de-a vitralii
și se inculcă-n sticla unui dom,

atunci rămân uimit la scara firii
ca îngerii de bronz cu facla-n mâini -
și cânt și plâng miracolul iubirii
cu fruntea-n sus, spre foștii zei păgâni.