Tărâmuri noui se deschid înlăutru
Și spre zare nouă - cărările;
Altei vieți - poate morței -
Îi aud în ecouri chemările.

În mine însumi, mă adun
Cu fiecare zi tot mai mult -
Chemările, chemările,
Mai înțelegător să le-ascult.

Cine împrăștie ceață
Pe ochii privind în afară?
Cine, fără milă, brăzdează
Bolta frunții de ceară?

Glasul de pretutindeni
Lunecă pe-a inimii vioară
Ca un arcuș înnebunit
Care mângâie și omoară...

Cine, din nevăzut,
Cu armonioasă voce de ger,
Poruncește să mă împart
Între pământ și cer?