Plângea pe stradă clarinetul, sub cer cu soare african,
Plângea cu glasul său elastic ca de pribeag copil orfan.

Și-atunci un stol de păsări albe, printre ferestrele deschise,
Mi-au năvălit pe loc odaia. În zbor trecuseră abise.

Le-am întrebat de când pornit-au, și oare când or să mai vie,
Dar au tăcut, și bănuit-am c-au străbătut o veșnicie.

Și cum erau atât de multe, am tresărit privind la ele:
Erau rătăcitoare, triste, așa cu dorurile mele.

Le-aș fi oprit, dar dispărură și-mi pieptu-mi înflori regretul,
Ca un orfan zdrobit de chinuri tăcuse-n stradă clarinetul.