Luminile ce fug de ele
Și farmecul măreței înfrunziri
Le chinuiesc, când știu că-s numai umbra
În care adăpost își caută
Hidoase viețuiri.

Întunecimea lor le face totuși
Să fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor își râde codrul
Când știe că pe el nu-l risipește
Nici furtuna.

Și iarna, când frunzișul
Nu le mai turbură și nu le mai umilește,
Mai îndrăzneț privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpezei
Le-neacă și holbarea neagră
A lor o biruiește.