Cerul nu e decât un uriaș iaz,
Mă plimbă pe apele lui corabia norilor.
Încotro mă întorc văd același obraz,
Aceiași ochi mirați, ca ai florilor.

Tu întinde-mi mâna, doar mâna,
Îți voi citi în miezul gândului.
N-ai mai putea să-mi purifici țărâna
Nici dac-ai da foc pământului.

Poate sunt sămânță de lotru,
Nici o stâncă nu mă strivește,
Dar la marginea marelui codru
Întunericul gras mă pândește.

Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitându-se mereu după soare.
Cârtițele uitate pe câmp
Și-au săpat singure, în pământ, închisoare.

Lasă-mă, crâncen câine al vieții,
Să iau în brațe o stea mai nouă.
Zorile sună zdrențele ceții
Peste câmpuri de rouă.