Grămezi de frunze-n cercuri. Octomvrie deplin.
Răzbat doar anevoie prin
foșnirea roșie-a coroanelor
surd și dintr-o dată
de pe frunțile copacilor căzute.
Alături au rămas copacii, muți ca niște regi
trădați și cu privirile scăzute.

Și mult mă mir că nu se-nclină
nici unul pînă jos să-și nalțe iar
pe creștet strălucirea.
S-ar părea că e o măreție
să-ți vezi coroana la picioare.
Prin valea regilor cînd trec,
asemeni lor, împrejmuit de toată firea,
cu mîinile pe inimă, m-opresc
și stau așa, pînă la glezne
în aur răvășit. Ce lesne
ar fi să mi-l ridic din nou pe frunte,
dar nu mă mai aplec.