Se întristase luna. Blânzi serafimi plângând,
Cu-arcușu-n mâini, în calmul florilor visând,
Scoteau din cupa vaporoasă a ofilitelor viole
Suspine albe-alunecând peste azurul din corole.
Era a sărutării calde dintâi sfințită, scumpă zi,
Iar reveriei mele plăcându-i astfel a-mi trezi
Regrete, se-mbăta savant din al tristeților parfum
Pe care, fără de căințe-l lasă-ntipărit oricum
Culegerea-unui vis, în suflet, acelui care l-a cules;
Eu rătăceam privind în jos, îngândurat și recules,
Când tu mi-ai apărut deodată, cu soarele în păr, râzând,
Înfiorând cu frumusețea-ți al înserării aer blând,
Și am crezut c-o văd pe zâna cu vălul ei cel luminat,
Care în nopțile plăcute de mic copil m-a fermecat,
Lăsând din mâna-ntredeschisă, pe visele-mi imaculate,
Ninsoarea albelor buchete de stele mari, înmiresmate.