Eu, ca lebăda în nuferi auriți și grei pe gură
plâns de-un început de fluturi pribegind pe inerții –
tu, care-mi despici odaia cu misterioasă ură
râzi în pravila acestei dulci ninsori și reverii.

Tu, din celălalt privilegiu asemuitor c-o altă
risipire de petunii amintind melancolii,
eu, pândindu-te în neaua umbrelor de crini, înaltă,
vântul fumegându-ți chipul cu acele mici trufii...