Cu apele-adormite-n mine
de cine știe câte veacuri,
mi-au răsărit pe suflet lacuri
prin care mișună jivine.

În molimă și colcăitul
pieirii certe ce mă-nchide,
aud cum urlă infinitul
acestor mari păduri lichide.

E-o reversare planetară
de ploi, prin care însetații
îndrăgostiți de luna-și cară
fantasticele oase-n spații.

Ca peste-un cosmic stârv, în seară
când dorm solzoasele șopârle,
popoare mari de ciori coboară
spre talmeș-balmeșul de gârle.

Mă-nec în fiecare noapte,
iar înecații de-altadată
- frumoși ca fructele necoapte
mă iau de mâna și-mi arătă

cadavre lopătând sub stele
c-o resemnare ideală,
în cranii albe și inele
rămase de la altă gală.

Și-apar pe valuri fete moarte;
e frig și sânge-n vizuină;
iar ploaia plouă mai departe
și-necul nu se mai termină.