Îți mai aduci aminte de-un timp ce nu mai este,
Mai știi acele locuri unde ne întâlneam,
Și n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De veșnică iubire ce-n taină ne spuneam?

Poveste-așa de dulce, șoptită în deseară,
Când filomela cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ți par eterne, și flori, și primăvară,
Și scumpa ta speranță, și junul tău amor!

Cu inima fierbinte și plină de credință
Te-arunci în lume-atuncea și speri că-i birui,
Și crezi că pentru tine, prin slaba ta voință,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Și frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum pleac-atunce toate ca visul care trece,
Lăsând numai durerea în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viață la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi și de sânge
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.