Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește
Lăsat de-ai săi pieirii, pe căi necunoscute?...
Paragini fără țărmuri se-ntind pustii și mute,
Și-adâncurile zării se tot îndepărtează,
Plutind ca niște ape în arșița de-amiază.

El s-a răznit din ceată, și-a alergat spre ele
Ca să-și potoale setea ce-i mistuia plămânii.
Zadarnic stăruiră în preajma lui bătrânii:
N-a vrut să țină seama de vorba-le-nțeleaptă
Că nu-i decât părere, și moarte-n zări l-așteaptă...

Târziu își vede-acuma nebuna rătăcire:
Puterea nu-l mai iartă s-ajungă pe tovarăși
Și n-o să mai se-ntoarcă pe veci de veci în țară-și:
Văzduhurile-albastru surâd nepăsătoare,
Jucând voios deasupra drumețului ce moare...

Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește!...
Dorind să cucerească mirajul tău, Apollo,
Câți visători nu fură ademeniți departe
De blestemata apă a morților, și-acolo
Ca el căzură pradă iluziei deșarte!...